Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

12 mai 2017

Vernisaj Mihai Puricel sau sublimul in arta

Artistul plastic Mihai Puricel

Ieri, 11.05.2017, la Galeria Elite Prof Art din str. Nanu Muscel a avut loc vernisajul expoziţiei „Fără titlu, fără titluri” a minunatului artist Mihai Puricel. În deschidere, sensibila Roxana Bărbulescu, critic de artă, l-a elogiat pe artistul care a excelat în fiecare lucrare a sa, etalând o impresionantă paleta de nuanţe, cu tuşe ce amintesc şi de Ciucurencu, dar şi de alţi mari artişti plastici români şi nu numai. De excepţie au fost intervenţiile maeştrilor Constantin Andronic şi Nicolae Zâmbroianu, la rândul lor puternic impresionaţi de sufletul deosebit care răzbate din lucrările lui Mihai Puricel, cel care s-a impus în pictura noastră ca un maestru, chiar dacă nu-i place să i se spună asta. 









De remarcat prezenţa şi a altor pictori consacraţi, care au ţinut să-l omagieze pe artist cu ocazia vernisajului expoziţiei sale: Mihail Gavril, Mihai Eugen Marinescu, Cover, Romulus Harda (dacă am uitat pe cineva, să fiu iertat). Expoziţia este un eveniment rar, cu lucrări ce se constituie în tot atâtea ocazii pentru ca sufletul să se simtă atins, până în cele mai adânci note pe care el le poate percepe. Este un motiv pentru a vă recomanda să nu pierdeţi ocazia de a vă bucura sufletul, mai ales că expoziţia este deschisă doar până pe 22 mai a.c.







31 ian. 2017

“Legea cea mai favorabilă” vs DNA

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA


  Am auzit cu toţii sintagma „legea cea mai favorabilă”... Fireşte, când auzi aşa ceva, primul gând este să spui că infractorul are legea de partea lui, putând să aleagă o lege care îl avantajează. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa... Să vedem împreună la ce se referă „legea cea mai favorabilă” şi cum este manipulată sintagma, fără ca DNA să sufle.

  Codul Penal prevede că, dacă unui inculpat i se dă o pedeapsă ŞI o pedeapsă accesorie, iar cea accesorie e mai convenabilă pentru el într-o lege dată până când condamnarea rămâne definitivă, atunci i se aplică acea lege, în integralitatea ei. Ca urmare, dacă procesul în care e judecat un inculpat începe după canoanele unei legi, iar pe parcursul procesului, acea lege se modifica printr-un act juridic, inculpatul poate beneficia de cea mai favorabilă dintre legi, iar condamnarea poate fi pronunţată în conformitate cu acea lege.

  Dar, în fapt, lucrurile nu stau deloc aşa... Bombonel, când era judecat, a ales, nu „legea cea mai favorabilă”, ci... Codul Penal cel mai favorabil şi, de parcă nu era suficient, chiar o combinare a două Coduri, cel nou şi cel vechi, în aşa fel încât pedeapsa să devină simbolică. Un alt caz flagrant este cel al Oltei Şerban Pârâu, fostul director al Postului România Cultural... Ea l-a plătit pe soţul ei cu 50.000 lei, pentru servicii simulate, aşa cum a stabilit instanţa. Da, dar a fost judecată după... Codul Penal din 1968, aşa cum scrie şi în hotărârea judecătorească!!! Fără nici un dubiu, Codul din 1968 nu a intrat în vigoare odată cu startul procesului său, dar procurorii au admis această porcărie, în numele „legii celei mai favorabile”. Ca plătitor de taxe, mă aşteptam ca procurorul de caz să apeleze la CSM, arătând că judecătorul a luat o decizie incompatibilă cu Codul Penal în vigoare... Nu, procurorul a tăcut complice, iar Oltea a primit un an de închisoare cu suspendare. Despre recuperarea prejudiciului, hotărârea nu spune nimic. Urmărea juridică este precedentul... Dacă un hoţ de buzunare sau un violator comit o faptă penală, avocaţii lor vor cere instanţei să ţină cont de condamnarea preferenţială în cazul Şerban Pârâu şi furtul din bani publici, aşa că şi ei vor alege Codul cel mai convenabil, după care să fie judecaţi, indiferent dacă el a intrat în vigoare înainte de naşterea infractorilor şi a fost schimbat de mai multe ori. Concluzia e simplă: procurorul de caz a acceptat o judecată imposibilă, pentru că, odată intrat în vigoare, noul Cod îl înlocuieşte pe cel vechi, singura excepţie făcând-o „legea cea mai favorabilă”.

  Aceeaşi „lege mai favorabilă” i se poate aplica lui Dragnea, în procesul în care risca puşcăria. Spuneam la început că apariţia, pe parcursul procesului, a unui act juridic, fie ca el e lege, hotărâre de guvern sau ordonanţă de urgenţă, acesta poate schimba complet cursul procesului. Ca urmare, dacă, să presupunem, miercuri dimineaţa, Grindeanu dă o ordonanţă de urgenţă ce vizează dezincriminarea abuzului, seara au loc demonstraţiile planificate, iar a doua zi, chipurile sub presiunea străzii, acelaşi Grindeanu retrage ordonanţa, Dragnea va beneficia, totuşi, de „legea cea mai favorabilă”! Altfel spus, o ordonanţă astfel dată va reprezenta complicitatea politică a guvernului la infracţiunile penale comise de Dragnea. Da, dar judecătorul nici nu ar putea să nu ţină cont de ordonanţa de 24 de ore, decât dacă vrea să se vadă reclamat la CSM.


  Acest tip de comportament juridico-infractional, atrage tot psd & comp. în culpa de conspiraţie împotriva statului de drept! Din păcate, cu manifestaţii controlate de usl, viitorul statului de drept arata sumbru! A! Să nu uităm cazurile celor doi uslaşi, Organ şi Lia Olguţa, unde tot procurorii au instrumentat dosarele, iar instanţele i-au găsit... nevinovaţi!

Dragos Gros

13 ian. 2017

Ziua când a murit speranţa


  Foarte mulţi spun că speranţa moare ultima, motiv pentru care ei încă speră... Ce speră, încă nu cred că le e limpede nici lor. O să spun aici că pe 11 decembrie 2016, puţin după ora 21, speranţa şi-a dat obştescul sfârşit. Fireşte, ea trăgea să moară de mai multă vreme, dar, reanimată de dorinţa omului de mai bine, încă mai respira. Să vedem de ce, încă de mai ieri, nimic nu se mai poate spera în România.

  Povestea a început încă din 1990, dacă nu cumva cu ceva zile înainte. Lovitura de stat din decembrie 1989, oricât ar părea de paradoxal, nu democraţia a adus-o, ci o formă parşivă de neostalinism. Să rememorăm câteva momente... La televizor apare ilici, cel care îl condamna pe Ceauşescu pentru că „a întinat nobilele idealuri ale comunismului”. Ceva mai târziu, după în grabă executarea cuplului Ceauşescu, „dictatorul luminat”, cum singur s-a numit (apropo de asta, Petre Ţuţea spunea că nici Ceauşescu n-a avut neruşinarea de a recunoaşte că face dictatură), dădea aprobări pentru a se înfiinţa partide. Că este aşa e indubitabil... Şi astfel au apărut... „partidele istorice”, gândite de camarila moscovită ca fiind opoziţia de mucava, controlabilă, a partidului unic pe stil nou. Şi pentru ca toate să aibă un nume, noul partid unic s-a numit fsn. Momentul următor al piesei rusofile este cel în care ilici propune ca toate partidele să funcţioneze... în fsn, aşa-numitul „pluripartidism în interiorul fsn”. Protestele vehemente ale străzii (activă, pe atunci, când încă nu era „recuperată”) l-au făcut pe „dictatorul luminat” să facă un pas înapoi şi să-şi continue activitatea antinaţională subversiv, aşa cum învăţase el la Moscova. Nici nu era greu, atât timp cât conspiratorii erau infiltraţi în toate mediile publice. Într-un video înregistrat în ianuarie 1990, la o şedinţă de partid, alături de „tătucul” ilici apare şi o creatură pe care atunci n-o cunoştea nimeni, dar mai târziu el s-a „remarcat” prin prim-ministeriatul Alianţei DA şi „anticomunistul” alde de azi – Kuki, cum îi spunea Dan Amedeo Lăzărescu.

  Momentul următor este „solia” pe care ilici a trimis-o la Moscova în 9 februarie 1991, pentru ca Gorbaciov să stea liniştit: „Salvarea URSS, în orice caz: a nu încurca cu nimic menţinerea ei, în asta vedem noi obiectivul nostru”, glăsuia trimisul iliescian în fata consilierului preşedintelui Gorbaciov, Zagladin. Apoi a urmat „recuperarea” liderilor partidelor care puteau însemna ceva în politică şi dispariţia „naturală” a altora. Încet, pnţ-cd şi pnl s-au apropiat din ce în ce mai mult de noul psd, fost fsn. Discursul liderilor de „opoziţie” a devenit mult mai nuanţat, Vosganian, ca ministru declara că vine de la Amsterdam, când el venea, de fapt, de la Sankt Petersburg etc. Încet-încet, conceptul iliescian de „opoziţie constructivă” prindea contur şi celebra, dar de tristă amintire „avem nevoie de linişte, oameni buni”, apărută în Adevărul din Duminica Orbului, 20 mai 1990, începea să fie plimbată pe la televizor şi de către „opozanţii” brusc „civilizaţi”.

  Cum la începutul lui 1990, românii aveau „fumuri” democratice, ei au ieşit în stradă pentru a cere televiziuni libere de controlul statului. Fireşte, ilici a refuzat continuu, motivând că asta vor nişte „înfierbântaţi”. După mult timp, ca un răspuns în bătaie de joc, a apărut SOTI, prezentat ca o mare cucerire revoluţionară: primul post de televiziune privat. Privat-privat, dar era un experiment. Ulterior au apărut pe rând televiziunile private de azi, pe vremea când încă speram că ele vor fi alternativă la televiziunea publică. Apoi am aflat... Că patronul uneia este omul de încredere al lui ilici sau că patronul alteia este un fost secretar de stat iliescian şi a primit acceptul de la „stăpânire” să-şi „tragă” televizuina, deşi el era un rupt în fund sau că, nu în ultimul rând, un altul este agent al Moscovei, racolat în Cipru etc. Apoi au urmat rambursările de TVA, care au făcut din nişte televiziuni cu pierderi – televizuini profitabile.

  Un alt pas pe care rusofilii l-au făcut a fost înfiinţarea universităţilor private, una dintre ele – de către un om al Moscovei. Sistemul de învăţământ, manageriat de către miniştrii psd sau obedienţi lui, a fost încet deteriorat, până când am asistat la avalanşa de doctorate plagiate care ne-a adus o tristă celebritate în lumea civilizată. Aceeaşi soartă a avut-o şi „noul” sistem sanitar, cel care a făcut ca medicul, profesiune liberală, să devină bugetar. Pentru că sistemul să nu scape de sub control, Partidul a permis înfiinţarea de clinici private pentru clienţii săi politici din domeniu. Astfel, bugetarii deveneau un produs hibrid, cu bani de la stat, dar şi cu averi acumulate din clinicile private. Ei se constituiau în masă de manevră, capabilă să calmeze spiritele „înfierbântate” de nemulţumiri, ivite în rândul medicilor. Pentru ca parastasul să fie complet, s-au înfiinţat sindicatele fidele partidului unic, cele care au destulă forţă de manipulare, prin liderii lor, în majoritate cointeresaţi financiar sau cu funcţii politice înalte. Tăcerea se instala, încă din anii 90, dar cu asupra de măsura după 2000, în tot mai multe domenii...

  Apoi a venit ca preşedinte Traian Băsescu... El nu a respectat înţelegerea cu Partidul şi a încercat să facă tot ce a putut pentru ca ţara să meargă înainte, dar spre Vest, nu spre Estul moscovit. Poziţia sa a determinat reacţia vehementă a forţelor ce până atunci păreau a fi în opoziţie: psd şi pnl s-au aliat şi oficial, sperând să-l înlăture, fie şi ilegal, pe „nărăvaşul” preşedinte. În acea perioadă, pe când armonia domnea în proaspăta alianţă usl, un boşorog liberal pe nume Haşoti declara la televizor că „pe viitor nu vor fi decât două partide care să conteze, psd şi pnl, unul la putere şi altul în opoziţie”. Ca urmare, cele două aripi ale partidului comunist au „stricat” alianţa, fără nici un motiv vizibil... Se apropiau alegerile prezidenţiale din 2014... Deşi în teritoriu erau în continuare aliate, cele două partide au început un „balet de urşi”, cel al „opozanţilor”. Fostul „premier Grivco” din perioada luptei usl împotriva lui Băsescu, devine brusc membru pnl, vicepreşedinte de partid şi... candidat la preşedinţie. El se „opunea” primului oligofren al psd, cel pe care televizuinile îl prezentau ca pe un potenţial dictator. Era limpede că Partidul îl alesese ca preşedinte pe actualul mut de la manutanţa Cotroceniului. Ca actor, mutul e slab, a avut nevoie de timp să-şi intre în rolul de „opus al psd” şi nici acum nu-şi joacă bine rolul, pentru că psd e populat majoritar cu înapoiaţi mintal, care nu sunt în stare să vadă că absenţa protestelor lor, în faţa unor încălcări flagrante din partea actualului preş, nu fac decât să devoaleze înţelegerea dintre ei.


  Pentru că nu pot eluda acţiunile Moscovei, politrucii actuali şi proprietari de televizuini indică aberant „agentul Moscovei”, cel responsabil de toate relele: Băsescu. Nu, nu e deloc o surpriză, ci doar un punct al Direktivei lui Beria (NKVD) din 1947: „Trebuia ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijioacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare”. Ei îşi vor continua acţiunile, parşiv, fireşte, oferind prostimii, de-a valma, creşteri de pensii şi salarii (mai mult mimate, decât reale), reduceri de taxe şi alte „beneficii”. Proştii se vor bucura, dar ei nu ştiu că toată acestă „generozitate” nu e decât pretextul... Mai târziu, când deficitul va fi incontrolabil şi ţara ameninţată de faliment, ei, cu pensionarii în stradă scoşi tot de ei, vor veni cu ideea „salvatoare”, conturată încă de azi pe la televizuini: ca să nu oprim plata pensiilor, suntem nevoiţi să luăm bani de la... Moscova. Dar cum Putin nu are bani de dat, că abia se descurcă local, China va oferi, prin Rusia, o foarte mică parte din excedentul său de cash, aşa cum s-a întâmplat şi cu Ungaria. În felul ăsta, toată lumea comunistă va fi mulţumită: China va produce sau/şi va exporta în România, intrând astfel şi mai mult pe piaţa europeană, Rusia se va asigura de controlul politic atât de aşteptat, iar rusofilii români – vor binemerita de la patria sovietică. Şi românii? Românii vor continua să se uite la televizor, chiar dacă în loc de „la revedere” vor auzi „da svidanie”.

26 feb. 2014

Victimele manipulării

 Trăim în plină epocă a manipulării, iar noi ne lăsăm manevraţi cu inocenţă. Ni se arata o fantoşă, ni se spune că ea este un obiect, o entitate sau o idee, iar noi ne repezim, fără să ştim ce sunt cele arătate, să credem că ele sunt un obiect, o entitate, o idee…
Dar să o luăm cu începutul… A fost odată un personaj micuţ, nervos şi frustrat căruia ascensiunea altui dement, pe nume Hitler, i-a oferit posibilitatea să se afirme. Pe individ îl chema Goebbels. El a pus bazele manipulării prin presă şi tot el a fost creierul manipulator al celui de-al treilea Reich. Ani de zile, aparatul de propagandă al lui Goebbels a minţit, a creeat imagini false, a gâdilat perfid sentimentele naţionale ale unui popor german. În umbra aparatului său, o întreagă bandă de demenţi executau oameni şi umpleau gropi comune cu sarmanele lor victime, şi aşa epuizate. În timpul ăsta, nemţii îşi vedeau de viaţa lor, inocenţi şi incapabili să-şi imagineze ce se  petrece în spatele cortinei propagandistice. Sărmanii de ei priveau zilnic la o făcătură, la o realitate contrafăcută, la o crimă universală pe care ei o vedeau ca pe un patriotism firesc. Aşa a început era manipulării…
Dar dementul Hitler şi acoliţii săi nu mai puţin nebuni nu erau singuri pe lume, din punct de vedere ideologic ; mai era şi „fratele” lor doctrinar – Stalin, un criminal chiar mai mare decât nazistul, iar pământul „mamei Rusia” s-a umplut de morminte fără cruci şi de familii exterminate pentru nimic. Manipularea funcţiona şi aici perfect şi doar unii ştiau că dacă Stalin are impresia că gândeşti ceva nepotrivit, te aşteaptă moartea; doar aşa… de siguranţă…
Peste ani, în 1989, în România are loc o lovitură de stat bolşevică, pusă la cale de slugile kaghebiste ale Moscovei. Cu toţii, mai ales că nu prea mulţi au fost interesaţi de ceea ce s-a petrecut cu adevărat atunci, aţi considerat că a fost o revoluţie. De ce? Pentru că aşa v-a spus „cârpa kaghebista” la televizor. N-o să reiau ceea ce se ştie despre manipulările grosolane din decembrie ’89, nici despre oamenii asasinaţi pentru că ştiau prea multe şi nici despre modul perfid şi insidios de multe ori în care ilici şi-a construit „regatul roşu” unde „despotul luminat” este… „tătucul” ştiut sau neştiut, dar ghicit deseori, al naţiunii. Nu aţi fost atenţi, iar el şi-a văzut liniştit de treaba murdară pe care o avea de dus la bun sfârşit.
Cetăţeanul ilici, că nu avea nici o funcţie în aparatul de stat, a declarat că partidul comunist e scos în afara legii, altfel o formulă specifică dictaturilor; şi Carol al II-lea a scos partidele în afara legii când a instituit dictatura fascistă regală, la fel şi primii comunişti, la fel şi ilici declarativ, dar nu mai mult. Şi l-aţi crezut… Nu v-aţi întrebat vreun moment nici dacă are calitatea de a face asta şi nici dacă e democratic aşa; pur şi simplu, el a putut face asta, pentru că românii nu ştiau nimic despre democraţie, aşa că o manifestare a despotului luminat nu ar fi atras atenţia. A mizat pe asta şi a câştigat, iar românii au pierdut ani din viaţă, deloc puţini.
Venind în zilele noastre, deservit de SMS-uri şi telefoane mobile, de internet şi servicii de transmitere de date, acelaşi aparat de propagandă care funcţionează din 1989 încoace vă furnizează imagini virtuale credibile; nu verificaţi, dar credeţi, pentru că e comod aşa. Acelaşi ilici a recreeat partide, formaţiuni puse în operă de diverşi foşti colegi şi tovarăşi de luptă împotriva poporului, dar pentru bine URSS; cum spunea trimisul său la Gorbaciov „în tot cazul, pentru noi, cel mai important e interesul URSS înainte de toate”, aşa cum o atestă arhivele ruseşti. În timpul ăsta, românii îl votau pentru a treia oară din cele două mandate posibile, doar din teama de a nu ieşi preşedinte un client al ospiciilor patriei, Vadim. Acest măscărici nu a fost niciodată un candidat real, ci el a rezultat din brusca şi „inexplicabila” retragere din cursă a lui Constantinescu. Vadim a fost mereu o fantoşă zgomotoasă, dar în realitate el a fost o slugă a „tătucului”, căruia i-a şi mulţumit public pentru că i-a permis să scoată imunda sa revistă şi, mai târziu, un partid de mucava, ceva foarte asemănător cu „partidul” lui DDD.
Aceste paravane politice nu au absolut nici o importanţă politică sau socială. În acest moment, în România nu sunt partide cu adevărat importante, ci doar o gaşcă de infractori, actualmente în Parlament, aceiași clienţi de 24 de ani ai fotoliilor de deputaţi şi senatori. Ei sunt aparatul de propagandă şi ei primesc de la „mintea limpede” de la partid temele pe care trebuie să le inoculeze populaţiei, în fiecare zi, minciuni odioase şi/sau manipulări grosolane. În acest timp, românii privesc destul de apatici ecranul televizorului şi cred orbeşte ceea ce văd şi aud acolo; n-au timp să discearnă, n-au timp nici să gândească şi nici măcar să pună ideile vorbitorilor cap la cap pentru a vedea că, de fapt, sunt din „piese” diferite care deloc nu se potrivesc. Şi din nou, aparatul comunist de propagandă a marcat un punct câştigător.
Acelaşi aparat le spune că liberalii sunt de dreapta, ignorând trecutul liberalismului în România. De unde să ştie românul că Eminescu, Haşdeu, Caragiale, Coşbuc sau Goga le spuneau liberalilor „roşii”, adică de stânga? De unde să ştie românii că liberalismul a dat naştere unei forme extreme a stangii în care se află plasat – marxismul şi monstrul născut din el, comunismul ? Pentru el are aparatul de propagandă instrumentele potrivite: liberalii sunt în grupul liberalilor europeni, iar aceştia se declară de centru-dreapta, aşa că prin simpatie, ar spune ilici, liberalii români sunt de dreapta, tot așa cum, probabil, partidul securistului Felix este... „consevator”. „Dreapta”, iată un alt cuvânt care e rostit zilnic, dar aproape niciodată înţeles, un cuvânt pe care românii şi-l doresc faptă, mai mult instinctiv şi ca reacţie viscerală la agresiunea stangii extreme, decât ca produs al gândirii sau al pregătirii. Acest partid născut la comanda politică a noilor-vechi comunişti joacă azi rolul pe care l-a jucat partidul social-democrat din România, cel absorbit de partidul comunist mai târziu; Ştefan Voitec, social-democrat, a fost paiaţa-președinte al Marii Adunări Naţionale până a murit, dar poziţia sa era simbolică în aparatul de partid. Acum se pregăteşte confiscarea dreptei celei insuficient articulate, prin plasarea formală în afară „partidului unic” a pnl, iar românilor nu li se pare nimic straniu nici în motivele „rupturii” usl şi nici în brusca democratizare a discursului anterior fascist al lui Căcărău, cum nu le atrage atenţia că mâine, psd nu va trata pnl la fel cum usl a tratat deja PDL după ce derbedeii roşii au preluat puterea, eliminând din deconcentrate toţi funcţionarii numiţi acolo de PDL. Democratizarea discursului pnl, recursul la legalitate pe care şi psd, dar şi pnl îl fac azi, contrastează fioros cu cinismul din aceleaşi discursuri din perioada când împreună încercau lovituri de stat de tip bolşevic, dar cine să-şi mai amintească de asta? Au trecut două luni de la ultimă tentativă de lovitura de stat, recunoscută ca atare şi de lumea civilizată şi democratică, iar românii par că deja au uitat episoadele...
UDMR este o „aceeaşi Marie, cu altă pălărie” comunistă... Partid constituit în 1990 de către Domokos Geza, fost activist comunist, prieten şi tovarăş al lui ilici, UDMR este continuatorul ideologic al MADOSZ, partid maghiar înfiinţat cu sprijinul lui Stalin. Fireşte, el este azi membru al PPE, partid european care n-a fost interesat să verifice ideologia anacronică pe care UDMR o promovează. Rămas intenţionat în nişte tipare caduce, acest partid este unul popular ca apartenenţă, dar bolşevic ca idei şi obiective şi care se prezintă ca un partid de serviciu al psd, mereu gata să trădeze alte partide, mereu prezent când trebuie să asigure guvernarea comunistă, indiferent cum se numeşte fracţiunea roşie aflată la putere. Şi din nou, românii cu o activitate cerebrală nu prea vizibilă cred că lozincile vetuste pe care udemeriștii le propagă reprezintă un pericol pentru „tărişoara” care altfel îi lasă atât de indiferenţi.
Din această „piesă” pusă în scena în 1990, românii n-au ieşit şi nici în viitorul apropiat n-o vor face. Cred în ceea ce aparatul de propagandă al psd le inoculează, iar formatorii de opinie se concentrează şi concentrează atenţia asupra părţilor derizorii din simulatul „divorţ” din usl. Ce este dincolo de aparenţe, nu văd, dar nici nu-i intreresează; important este că pot să exprime nişte idei nu tocmai fericite, dar care le asigură popularitatea. În acest timp, pe ecrane continuă să se perinde diverşi indivizi, mereu aceiaşi, care subliminal induc telespectatorilor ideile venite de la „centru”.

Timp de 24 de ani, românii au trăit pe o uriaşă scenă şi au fost figuranţi în această piesă cu scenarist moscovit şi cu regizori trădători, împreună – mari maeştri ai manipulării. Dacă ei îşi vor face jocurile şi vor impune ţării un preşedinte, apoi putem pune lacătul pe România şi putem pleca în lumea largă, că la noi nu se mai poate întâmpla ceva bun. Cu o constituţie mereu adaptată nevoilor lor, cu mâna aşezată pe Justiţie şi cu preşedintele pus de ei, „parlamentul roşu” nu va mai pierde puterea; nu în viaţa asta... 

28 oct. 2013

Psd – de la mărirea fraudată la căderea inevitabilă

 Statisticile şi sondajele de opinie de la noi sunt complet contrafăcute, ca şi ultimele alegeri, chiar dacă opoziţia nu a protestat… În acest moment, usl nu mai există decât formal. În spatele uşilor nu foarte bine închise, combatanţii îşi dispută teritorii, funcţii şi putere. Şi pesediștii, dar şi liberalii practică un joc dublu, ceva normal pentru cele două partide de sorginte comunist-fascistă, în încercarea de a-şi adjudeca o felie cât mai importantă din ceea ce este azi accesul liber la putere. Ruptura s-a produs, dar nici unul dintre foştii parteneri nu se decide să o şi declare. Cică „încă nu e momentul”... Dacă psd a atras alianţe previzibile pentru a-şi asigura o majoritate în Parlament, pnl lucrează pentru un orizont apropiat, dacă nu chiar foarte apropiat, dar unul mai realist decât al psd-ului.

Comuniştii bolşevici (psd) se bazează pe puterea adjudecată prin furt şi fraudă, pe care şi-o doresc cu disperare. Rămânând în Parlament, cu majoritatea de partea lor, va fi simplu (cred ei) să dea legi care să-i favorizeze şi să organizeze (a se citi „frauda”) alegerile următoare. Proastă socoteală, pentru că deasupra lor şi mai inteligent decât toţi pesediștii laolaltă sta Preşedintele, iar populaţia a cam înţeles că minciuna nu e capabilă să guverneze România. De partea cealaltă, pnl curtează opoziţia al cărei lider se doreşte; şi nu orice opoziţie, ci pe aceea de dreapta... Aşadar, liberalii (de stânga prin definiţie) se vor „nucleul” dreptei româneşti, cu largcolaborare cooperare a lui Blaga şi a părţii din PDL pe care acesta o stăpâneşte (atât cât mai stăpâneşte...). Restul dreptei, majoritar încă necoagulata în partide, cochetează pe margine cu ideea colaborării cu pnl pentru ca astfel să scoată psd de la guvernare şi, dacă se poate, să-l trimită acolo unde îi e locul (de 23 de ani...): la lada de gunoi a istoriei.

Acum e momentul ca oamenii de dreapta să se decidă ce anume vor înainte de toate: puterea sau construcţia dreptei. Ideea de a elimina psd este perfect posibilă şi, înţeleg, deosebit de tentantă, dar nu ştiu cât este de fericită... Pe de altă parte, construcţia dreptei e o treabă dificilă care necesită, printre altele, timp. „Cântecul de sirenă” al liberalilor (cu sau fără Căcărău) poate exercita o anumită atracţie, dar asta ar îndepărta obiectivul care se numeşte idealist „dreapta unificată”. Fireşte, declarativ e posibil orice şi, la nevoie, chiar şi liberalii pot fi prezentaţi ca fiind de dreapta; în condiţiile în care în partidele declarate de dreapta e un talmeş-balmeş doctrinar şi ideologic, cine să-i contrazică?

Despărţirea psd-ului de pnl este o certitudine ce capătă contur din ce în ce mai mult, iar asta o vede oricine, fie în Parlament, fie pe pistă la Cluj, fie în diversele întâlniri mai mult sau mai puţin oficiale. Să vedem care sunt şansele fiecăruia, în cazul aşteptat, cel al separării:
psd – deşi se lauda cu procente fantasmagorice şi elucubrante, în realitate nu stă deloc pe roze... Îşi doreşte exerciţiul puterii politice acum şi cu orice preţ; dacă pierd puterea – niciodată nu vor mai reveni, iar ei ştiu bine asta. Nucleul dur al electoratului psd, acel electorat comunizat sau ne decomunizat, nu reuşeşte să formeze mai mult de 10-12%, ceea ce este absolut insuficient. Lor li se adăugă prostimea (o parte importantă a ei, că mai ia şi pnl o „felie” ) şi se poate ridica la un total ce nu poate depăşi 20%, aşadar lipsit de importanţă electorală în absenţa unei alianţe.
pnl – liberalii văd prea bine că împreună cu comuniştii, viitorul lor e pecetluit: pesediștii îi vor elimina în acel moment propice pentru ei, iar peneliștii vor rămâne de căruţă, nici la putere cu psd, dar şi compromişi şi trataţi ca leproşii de către opoziţia de dreapta. Sub „umbrela” usl s-au adăpostit o gamă foarte largă de alegători, cei care s-au regăsit şi în psd, cu anumite idei, dar şi în pnl – cu altele; ruptura celor doi aliaţi îi va mâna pe electori, o parte către psd, o alta către pnl, dar şi o a treia – către dreapta în formare. De aici răsare ideea că pnl poate să decidă ruperea de psd, dacă discuţiile purtate cu Forţa Civică prin proaspăt „plecaţii” din pnl şi cu PMP – prin interpuşi sau direct vor da rezultate. Forţarea alegerilor anticipate, eventual simultan cu europarlamentarele pare a fi singura soluţie pentru ca România să scape de comunism. Desigur, liberalii în frunte cu Căcărău s-au dovedit mai apropiaţi de fascişti decât de creştin-democraţi, dar „când e vorba de Stat, scopul scuză mijloacele”, nu-i aşa?

23 oct. 2013

Turnul Babel al dreptei româneşti

 În politica românească e un adevărat Turn Babel cu limbile încurcate. Partidul comunist, rebotezat „social-democrat” îşi doreşte o rupere de... comunism şi, cel mai probabil o apropiere de bolşevism sau fascism, judecând după atacurile rar întrerupte (şi atunci de nevoie) asupra statului de drept. În realitate, cu obişnuita lor „limbă de lemn”, nu de comunism vor să se rupă, ci doresc să facă o regionalizare „originală”, una în care baronii psd îşi vor împărţi întreaga ţară. La Washington, primul oligofren al guvernului rosteşte la fel de ipocrit, apreciind că guvernarea sa dezastruoasă este cea care marchează sfârşitul comunismului în România! În aceeași ordine de idei, toţi activiștii comuniști, torţionarii, turnătorii și securiștii deplâng cu lacrimi de crocodil soarta nefericită a intelectualilor din perioada interbelică care și-au găsit tragicul sfârșit în închisorile comuniste. Cred că se răsuceşte Che Guevara pe tricoul său, dar nu oricum, ci în ritmuri de „Bella Ciao”, aproape imnul tineretului comunist „social-democrat”. Complicii lor în ale stângii cu nuanţe fasciste, liberalii, încearcă să-şi confecţioneze un profil ideologic de... dreapta, eludând alianţa cu neo-bolșevicii, dar şi atentatele comise împreună la siguranţa politică şi economică a naţiunii.

 Cele două găşti extremiste au, împreună şi separat, crize grave de identitate doctrinară. Una dintre ele nu are curajul să-şi asume crimele fioroase comise de-a lungul timpului de întemeietorii săi antinaţionali, iar cealaltă ignoră cu bună ştiinţă apartenenţa lor la grupul de doctrine de stânga. Popularii europeni, continuatorii creştin-democraţilor n-au nici o treabă din punct de vedere ideologic cu liberalii. Locul unde ei pot avea puncte comune (dar asta nu e deloc obligatoriu) este economia, unde atât popularii, cât şi liberalii îmbrăţişează sistemul economic de piaţă liberă, fără (sau cu cât mai puţine) intruziuni ale statului. Cu toate astea, liberalii români au manifestat continuu o periculoasă propensiune pentru consolidarea statului, dar nu în sensul statului de drept, ci tocmai invers, în acela al unui stat semi-dictatorial, cu instituţii democratice în esenţă, dar corupte politic, în aşa fel încât ei să-şi asigure permanenţa la conducerea discreţionară a ţării. De altfel, fără urmă de ruşine, împreună „profeţeau” viitorul „de aur” al ţării, cu ei la guvernare, cu ei în parlament şi cu Căcărău la preşedinţie, fără ca opinia românilor în momentul alegerilor să mai conteze; firesc, ştiu ei prea bine cât pot falsifica la urne… Altfel spus, ei „ştiu mai clar ce e bine pentru prostime”.

 Dacă încă de la apariţia lor, liberalii au fost în opoziţie netă cu conservatorii şi dacă azi foştii conservatori sunt popularii europeni, infractorii de la conducerea pnl vor să se insinueze în... dreapta(!), în pofida evidenţelor doctrinare, ideologice şi practice. Dar nu oricum... Ei, cei care au luat procente serioase prin furt electoral, minciună şi înşelătorie – se consideră îndreptăţiţi să constituie capul şi corpul dreptei româneşti incapabile să se nască fără cezariană. Din „opoziţie”, Blaga glăsuieşte mieros la adresa altei panarame politice, pe care îl vede „serios şi un adevărat om de dreapta”; da, este un tip care colaborează serios cu ilici şi compania sa de tristă amintire şi care e dispus să construiască o dreaptă pe care s-o pună în slujba aceloraşi jivine bolșevice. Acest Blaga, colaboraţionistul de la 9 decembrie 2012, este un alt „stâlp” al unei drepte... stângi, un vândut pe banii bugetari luaţi de ginere şi un factor de influenţă al stangii extreme în orice alianţă de dreapta s-ar face. El, ca „opozant”, va certifica orice năpârcă trimisă de bolşevici pentru a suguşa dreapta înainte ca ea să se nască sau, dacă nu, măcar s-o omoare din faşă.

 O speranţă a dreptei rămâne Mişcarea Populară. „Fundaţia” mişcării este cea responsabilă de doctrină, „Partidul” – de ideologie şi de bătălia politică. Programul lor comun este cel puţin straniu, o formă frumoasă, dar lipsită de conţinut, o pastişă a ceea ce ar fi fost bine să fie Mişcarea, o înşiruire de idei generoase, multe de dreapta, dar şi altele ce pot fi întâlnite mai curând în stânga; din nefericire, chiar şi la stânga contemporană. Întemeietorii „Fundaţiei” au elogiat şi în Program, dar şi în discurs, „elitele”... Care elite? Ce concept politic de dreapta este „elita”? Adică un ţăran harnic şi gospodar, care munceşte nu doar cu braţele, ci şi cu creierul, el nu merită a face parte din elita satului românesc? Dar strungarul care e capabil să facă nu doar şaibe, ci şi adevărate opere de artă în domeniu, el nu este în elita strungarilor? Ca un corolar, aş întreba dacă „părinţii fondatori” ai Mişcării, cu toţii sunt „elite” în meseriile lor (ştiu eu o „doamnă” care nu pare a fi în elita avocaţilor romani, ci în alta, mult mai bulevardiera)?! Prima grijă n-ar fi trebuit să fie autodefinirea şi autoglorificarea, ci elaborarea doctrinei, ceea ce până acum lipseşte.

 Mişcarea Populară se reclamă ca fiind inspirată de „tradiţia creştin-democrată şi clasic-liberală din Europa”. Posibil... Cu toate astea, „creştin” apare de trei ori în Program, de două ori în sintagma „creştin-democrat” şi o singură dată singular, „religie” nu apare deloc, „tradiţie” – de trei ori, dar fără a puncta fundamental etc. Până la creştin-democraţia europeană, România are nevoie de una autohtonă, modernă, dar adaptată perfect tradiţiei, culturii, caracteristicilor profunde ale unui popor legat de valorile ce în ultima vreme au început să cam dispară, dar şi una bazată pe ordine socială, merit, siguranţă, religie şi conservatorism adaptat zilelor noastre. Cât despre „clasic-liberal”, cred că sintagma a apărut „paraşutată” cel puţin neinspirat. Probabil vrând să lase o uşă deschisă liberalilor, „popularii” „stâlpi” ai dreptei au omis că aceasta e o doctrină din care s-a născut şi marxismul, de la ea preluând Marx unul dintre conceptele de bază ale ideologiei comuniste: „lupta de clasă”. Capitolul din Program numit „solidaritate” ar fi putut lipsi, noţiunea fiind una care este asociată indeobște stângii, alături de „egalitate”, „progres”, „nesupunere” etc.


 Despre dreapta ce n-are şanse a se naşte se poate vorbi mult, dar la ce bun? Noii creatori ai dreptei sunt cu adevărat nişte capacităţi profesionale, cel puţin majoritatea lor. Asta însă nu le dă dreptul la aroganţă şi superficialitate şi nici nu constituie o garanţie că şi politic vor performa. Din păcate, drumul de până acum al Mişcării Populare este unul inconsistent, discursul liderilor fiind deseori nefericit şi, uneori, chiar descărcat de cuvenita convingere intimă faţă de ideile promovate. Doctrina populară sau creştin-democrată a Mișcării încă n-a fost elaborată (sau dacă a fost, atunci e acoperită de o exagerată discreţie), dar partidul şi-a şi făcut apariţia, fără a uita să vorbească despre „criza politicii românești” care „vine din lipsa unor doctrine clare, clădite pe valori și principii şi lipsa unor politici coerente, izvorâte din doctrina partidelor”. Cu forme fără fond pot să creeze orice, dar nu o dreaptă şi, cu siguranţă, nu alături de liberali, cu sau fără Căcărău. Conceptul de „unificare a dreptei” poate fi discutat, dar nu ăsta e primul pas, ci chiar ultimul; până la unificarea ei, drepta ar trebui clădită, cu seriozitate şi responsabilitate şi abia apoi o vor unifica, după ce partidele ce se reclamă în dreapta vor fi capabile să se definească doctrinar si ideologic şi să se dovedească aparţinând acelei părţi a eşichierului politic. Dreapta nu se vorbeşte, ci se dovedeşte.

20 oct. 2013

Lovituri de stat pe jos pentru proști

 De ceva vreme asistăm la cea mai mare manipulare de la uriaşa mistificare numită Revoluţie, încoace. Cei care au dat naştere fenomenului numit Piaţa Universităţii, cei care au participat la el sau cei care doar au simpatizat cu ideile profund democratice şi anti-comuniste pe care Piaţa le-a generat, toţi aceştia au privit impasibili cum „Km Zero al Democraţiei” a fost acaparat de neo-comuniștii travestiţi în... anticomunişti, în 2012. S-au instalat acolo, au manifestat cu activiştii lor şi cu pegra societăţii, indivizi care habar n-aveau de ce se află acolo, dar proteste n-am văzut. Încetul cu încetul, Piaţa Universităţii şi-a pierdut semnificaţia, deşi tocmai pentru acest simbol unii conaţionali au plătit cu viaţa, iar alţii s-au ales cu oasele rupte de bâtele „batalioanelor de asalt” minereşti aduse de infractorul ilici. Asistăm impasibili cum „Imnul Golanilor” cade în uitare, deşi Paţurcă şi Sterian (Dumnezeu să-i odihnească!) cântau din balconul Universităţii încă din primele momente, din prima noapte. Atunci românii îşi doreau democraţie, libertate şi prestigiu naţional şi în acel moment chiar aveam de ce să ne dorim toate astea: „Fenomenul Piaţa Universităţii” ne făcuse celebri în lume, Eugene Ionesco se declara „golan”, Emil Cioran (membru al Academiei Franceze) ne susţinea moral, iar marile cancelarii occidentale felicitau poporul român pentru determinarea lui de a se desprinde de trecutul înroşit de sânge, păşind spre democraţie cu hotărâre.

A urmat mineriada. Mapamondul a fost zguduit de imagini pe care lumea civilizată nu apucase să le vadă, mulţi dintre cei din Piaţă au emigrat, unii ca refugiaţi politici, iar populaţia a... tăcut cu „curaj”. A fost semnul pe care comuniştii îl făceau slugilor ce nu-şi ştiau „locul”, aşa că românii au înţeles că locul lor e în faţa televizorului ce începea să transmită telenovele. Piaţa Universităţii a mai fost locul unde o mână de oameni mai depuneau coroane de flori în memoria celor ucişi de comunişti sau, mai târziu, de... noii/vechi bolşevici, apoi totul s-a oprit, iar Piaţa mai era amintită la televizor de fiecare 13-15 iunie, dar şi asta din ce în ce mai palid.

În 2012, criminalii de atunci au ocupat simbolul democraţiei româneşti supuse de bâta comunist-minerească, protestând împotriva... comuniştilor! Nimeni nu a ieşit, nimeni nu a protestat în faţa acestui sacrilegiu, iar comuniştii au venit la putere în maniera proprie lor: prin minciună, înşelătorie, manipulare şi cumpărare de „conştiinţe”. Dar n-a fost suficient... Suntem în 2013 şi asistăm, tot impasibili, la reocuparea Pieţei, de data asta de către „ecologiştii” care s-au desprins de televizoare, din grijă faţă de... mediu! Dacă erau o sută sau două, aş fi crezut că sunt nişte „exaltaţi” Greenpeace care au un motiv să agite spiritele, dar nu... În prima zi, „spontan” au ieşit 5.000 de oameni, adică atâţia câţi au venit mobilizaţi (şi o singură dată) în momentele de glorie ale Pieţei Universităţii din 1990. Cum tupeul oragnizatorilor de demonstraţii „spontane” nu are limite, numărul „protestatarilor” întâi s-a dublat, apoi s-a triplat, apoi sindromul „ecologist” s-a propagat în toate oraşele mari. Nimeni n-a întrebat, aşadar nimeni n-a răspuns, cum de se poate ca spontan să iasă în strada 5.000 de oameni, ca la un semn, când şi la Revoluţie (partea de revoluţie, nu cea de lovitură de stat) şi chiar şi în Piaţa Universităţii cea de început n-au ieşit decât câteva zeci?! Preocuparea bucureştenilor pentru un mediu aflat la 500 km de casa lor e cel puţin stranie. Când au avut motive serioase să iasă în stradă, unul n-a mişcat, chiar dacă vedeau limpede că statulului de drept i se pregătea prohodul, nici când cei aflaţi acum la putere cereau sancţionarea ţării lor în Parlamentul European şi nici când procurorii DNA erau eliminaţi pentru că nu acceptau să bată palma cu infractorii guvernamentali.

În realitate, tot ceea ce se face acum în Piaţa Universităţii este doar o josnică manipulare a neo-comuniștilor care n-au curajul să le spună aliaţilor vest-europeni şi americani că ei vor să orienteze ţara către Moscova. Preferă să facă obişnuitul lor joc dublu, acceptând investitorii americani pe faţă, dar agitând activiştii – subteran. E cel mai simplu mod de a se spăla pe mâini de responsabilitatea de a alunga investitorii serioşi şi pentru a concesiona perimetrele aferente aurului şi gazelor de şist „investitorilor” ruşi. Tocmai din acest motiv, oficialii bolşevici îşi afirmă disponibilitatea de a concesiona gazele de şist, dar evită să spună şi cui; după ce „masele populare” îi vor alunga pe americani, ei, cei care îşi doresc independenţa energetică a ţărişoarei, ce să mai facă? Dau şi ei concesiunea... cui a mai rămas şi împotriva cărora, precis, populaţia nu va mai protesta: ruşii de la Gazprom.


În România sunt 30 de companii străine care explorează resursele de energie, atât cele convenţionale, cât şi cele neconvenţionale, iar asta peste tot în ţară. Dar „proteste”, atent vegheate la faţa locului de „Vocea Rusiei”, sunt doar la Pungeşti, polul sărăciei de la noi. Cei ieşiţi să „protesteze”, de departe înapoiaţi mintal majoritatea, n-au nici o idee clară despre subiect, cum nici cei care protestau şi protestează împotriva Roşiei Montane nu au, dar spune fiecare ce a înţeles din ceea ce le-a povestit un vecin care ştia de la vărul lui ce a spus popa la biserică, e drept, mai demult. Fireşte, că protestele la Pungeşti se fac acum fără perdea, cu participanţi de la Iaşi şi Bârlad, dar şi de la Bucureşti şi de aiurea, că localnicii sunt „ocupaţi” cu câte o cinzeacă de pufoaica. Desigur, toţi sunt veniţi... „spontan”... Absolut „întâmplător”, formula „Uniţi salvăm Roşia Montană” a suferit o transformare bruscă, atât de nume, cât şi de orientare; acum se numeşte simplu, tovărăşeşte, „Uniţi salvăm”... Ce salvăm şi de cine, asta nu mai contează; azi sunt gazele de şist în obiectiv, dar dacă mâine „salvatorii” primesc o altă însărcinare, iar să schimbe numele??? Aşa cum a devenit, formula organizatorică acoperă toată plajă de „salvari”, de la mici şi bere şi până la grătarele în aer liber.

19 oct. 2013

Râmele de la guvernare şi resursele minerale

 Îşi mai aminteşte cineva "Cenaclul Flacăra"? Acolo se spuneau lucruri care în mod obişnuit erau interzise; şi toate astea cu acceptul Securităţii... De ce? Manifestarea unde Păunescu spunea lucrurile respective era supapa dorită de foarte mulţi, dacă nu de toţi. E adevărat că "fluiera în biserică", dar o făcea absolut controlat, fără să atingă subiecte periculoase pentru regim. Acelaşi lucru se întâmplă azi la demonstraţiile "ecologiste". Scopul organizatorilor este îndepărtarea americanilor de România, că ruşii pot să rămână, chiar pot să se extindă... Că tot nu mai au mult şi li se termină gazul natural; de ce să nu-l ia moca de la slugile lor, românii?

 Când oligofrenii de la putere dădeau lovituri de stat, o mână de protestatari au luat aprobarea şi au demonstrat două ore, cât scria pe hârtie. Excesul de democraţie de care dă dovadă primul plagiator faţă de demonstraţiile neautorizate îndreptate împotriva Roşia Montană şi Chevron (că nu protestează şi împotriva Gazprom sau împotriva celorlalte peste 20 de societăţi cărora li s-au concesionat perimetre) mă duce cu gândul la un aranjament tipic comunist. În duplicitatea lor, gângavii de la guvern lasă demonstraţiile să-i alunge pe americani, după care, că tot şi-au declarat deschiderea pentru exploatarea gazelor de şist, îi vor "primi" pe ruşii de la Gazprom să le exploateze pentru că, nu-i aşa?, „tarişoara” îşi va asigura astfel independenţa energetică... Pe naiba! Îşi va asigura dependenţa totală de Moscova. Ruşii, o ştiu cei ce au trăit anii '50-'60, dar şi cei care au învăţat puţină istorie, au două mâini de luat, iar concesionarea către Gazprom a perimetrelor Chevron ar fi doar primul pas (deloc mic) spre eternizarea la putere a unui regim comunist compus din reduşi mintali şi alienaţi, ce nu sunt capabili decât să distrugă ceea ce a mai rămas de distrus şi să fure ceea ce le-a scăpat în guvernările anterioare.

În acest moment, România pare guvernată de nişte râme; ca şi râmele, dacă le tai în două, fiecare jumătate se regenerează şi dintr-o râmă rezultă două. În guvern sunt infractori cu diverse încadrări, incompatibili şi întârziaţi mintal, atât nativ, cât şi din cauza exceselor obişnuite la amărâţii rupţi în fund care dau brusc de avere bugetară. Aceasta clică de nespălaţi care vor orice, numai binele oamenilor nu, vor da resursele minerale plocon ruşilor, iar oamenii cinstiţi de dreapta le dau inconştient concursul (din fericire, nu toţi cei de dreapta au fost amăgiţi de mirajul unui guvern ce pare să cadă; n-o să cadă decât dacă DNA îşi va face treaba până la capăt).


Ştiu, e un punct de vedere personal, împărtăşit de unii şi în dezacord cu alţii, dar spun aici oricărui om cinstit, de dreapta sau nu, căruia îi pasă de viitorul lui şi al copiilor lui: „NU susţineţi demonstraţiile contrafăcute şi organizate de comuniştii de la putere după modelul demonstraţiilor anticomuniste din Piaţa Universităţii din 1990! Organizatorii nu vor nici să se spună adevărul despre licenţa secretă încă, acordată tot de ei firmei RMGC şi nici să acţioneze legal pentru ca România să beneficieze de un alt statut ca ţară, prin exploatarea gazelor de şist care ne-ar scoate de sub nefasta influenţă rusească. Aveţi de ales între independenţa şi viitorul european al României, pe de o parte şi servitutea faţă de ruşi şi eventuala asociere cu CSI-ul ruso-sovietizant, pe de altă parte.

13 oct. 2013

De ce va pierde dreapta

 Am ezitat până să abordez subiectul, mai ales în maniera asta, dar cred că e necesar să ştim ce ne aşteaptă, cel puţin în viziunea mea. Avem de-a face cu o Putere comunist-golănistă (să mi se ierte pleonasmul), incapabilă să se definească ideologic, dar nu-i opunem nimic. Partidele existente în dreapta declarativă a eşichierului politic, majoritatea lor cel puţin, sunt partide de centru ; că sunt de centru-stânga, ca pnl-ul sau ca PDL-ul lui Blaga sau sunt de centru-dreapta, ca Alianţa DA, toate sunt formaţiuni ce vorbesc despre dreapta fără să ştie prea clar ce este ea. Singurul partid (şi o spun fără părtinire, ceea ce voi demonstra mai încolo) capabil să construiască o mentalitate şi o forţă politică de dreapta este Partidul Mişcarea Populară. El are avantajul, nu ştiu dacă şi conştientizează toţi asta, de a avea ca predecesori o Mişcare Populară ce ar trebui să se ocupe de partea cea mai grea din construcţia dreptei : schimbarea mentalităţii grav viciate de zecile de ani de comunism feroce şi de anii din urmă, marcaţi de ipocrizia dusă până la absurd a neo-comuniștilor actuali, cu dese accente fasciste, de minciunile de-acum cunoscute şi blamate internaţional şi de activităţile lor penale – afaceri private și personale din bani publici.

Alegătorului român i se „dădea” câte ceva, ba din partea comuniştilor uslaşi, ba din cea a PDL-ului; ca mentalitate sunt egali şi tot egal îşi „tratează” votanţii, cu câte o pungă de făină şi una de zahăr, cu câte o găleată sau altele asemenea. PDL a pierdut puterea pentru că nu a înţeles că în timpul guvernării, înaintea ei, dar şi după ea ei sunt obligaţi să facă un anumit lucru, nu „şcoli de vară”: să stea de vorbă cu oamenii, să le arate fără echivoc cât de găunoase sunt promisiunile uslaşilor, cât de periculos este pentru fiecare om responsabil şi pentru ţară o Putere comunist-fascistă. Nimeni nu s-a deranjat să le explice românilor că dreapta are o ofertă reală, practică, pe când stânga – doar panglici verbale. Nu au făcut-o şi au pierdut puterea, acum însemnând mai mult nimic decât ceva cât de cât semnificativ (cele 15 procente din sondajele institutelor de sondare a opiniei publice, ele însele proprietăţi ale clienţilor politici ai usl, pot să mă pună pe gânduri, nu să le iau în calcul).

Se vorbeşte despre o „dreaptă unită”, dar mi se pare că nu observăm că o asemenea dreaptă nu are cum exista. Un partid ca PMP se poate uni cu o altă formaţiune de dreapta atunci când ea o să apară, dar deocamdată nu e cazul. Încercările de a uni toate partidele anti-usl sub o „pălărie” de dreapta o găsesc nerealistă, fără rezultate pozitive şi uşor politicianistă. Consider că oamenii de dreapta au ca primă datorie lupta împotriva a tot ce este anti-naţional, deci şi împotriva comuniştilor „vopsiţi” în „socialişti”, dar la fel de obligaţi sunt să combată vehement politicianismul, acea meteahnă detestată de români şi proprie stângii extreme. Când se vorbeşte despre această unificare, senzaţia mea e că un magician ia câte un organ de la animale diferite încercând să facă un... om! Ce organism se poate naşte combinând un cap de câine cu labele de la pisică, trupul de la porc şi organele de la măgar? Un monstru care poate fi eliminat din orice competiţie de oricare dintre animale. Nu, nu de o dreaptă unită avem nevoie, ci de o dreaptă reală, autentică și puternică, iar asta chiar cu preţul unor alegeri.

Treptat se imprimă în mentalul colectiv o idee profund greşită ce rezultă dintr-o fals prezentată opoziţie stânga-dreapta şi anume, tot ce se opune stângii extreme este dreapta. Deloc ! Să luăm ca exemplu Spania: acolo, partidul socialist este în opoziţie cu partidul comunist spaniol şi se prezintă ca atare în alegeri. Dacă partidul creştin-democrat reuşeşte un scor electoral mai bun, cele două partide de stânga vor forma o alianţă împotriva dreptei, dar altfel vor încerca mereu, fiecare dintre ele, să formeze guvernul fără ajutorul celuilalt partid apropiat ideologic. La noi, lucrurile stau mult diferit, criza de identitate marcând profund partidele de stânga. Este absolut limpede că psd este un partid comunist care acum fuge ca dracul de tămâie să-şi asume ideologia practicată şi trecutul încărcat de violenţă şi trădare. La fel de clar e şi că pnl este echivalentul românesc al partidului socialist spaniol, deşi ieşirile maladive ale lui Căcărău şi compania ar plasa partidul mai repede în rândul acelor formaţiuni fasciste detestate de oamenii cu mintea întreagă. UDMR este formal un partid ce s-a strecurat mieros şi ipocrit printre partidele populare, el fiind unul de sorginte pur stalinistă, originile acestuia fiind din perioada în care Stalin a creeat MADOSZ şi apoi regiunea autonomă maghiară, cu scopul de a întreţine tensiunile dintre  români şi vorbitorii de limbă maghiară şi pentru a putea astfel să conducă şi să jefuiască mai bine România. Un partid etnic va rămâne unul ce se plasează în stânga extremă, chiar dacă înşelător va clama dreapta, iar trecutul apropiat al UDMR o demonstrează cu asupra de măsură.

Dreapta românească, pentru că nu putem construi o dreaptă europeană fără ca ea să fie întâi de toate naţională, nu se reconstruieşte aşa cum văd în ultima vreme că se încearcă pe la noi. Dreapta va avea un suport extrem de necesar din partea lui Traian Băsescu, dar e şi el doar un om, cu toate calităţile sale excepţionale. Băse (dragul nostru Băse) nu poate ţine loc de orice, iar deocamdată, până i se termină mandatul de preşedinte, chiar nu poate face nimic. Discuţiile care se poartă în ultima vreme sunt pe tema alegerilor europarlamentare şi a celor prezidenţiale din 2014. Ele în sine nu sunt greşite, având în vedere că orice partid are ţinte identice, dar când vorbim despre o construcţie, după ce e turnată fundaţia nu sărim direct la acoperiş, pentru că ştim foarte bine că n-avem pe ce-l pune. Şi în cazul construcţiei de dreapta, lucrurile ar trebui să stea la fel... O mişcare/partid de dreapta nu reprezintă o alianţă între nişte băieţi oneşti care vor să schimbe un sistem fără să ştie prea clar cum, ci o muncă la care ei se angajează pe termen nelimitat şi cu rezultate ce vor începe să se vadă la un moment dat, dar nu foarte curând. Nu se pot „arde” etape, nu se poate sări peste noţiunile fundamentale ale dreptei şi nici nu se poate să creezi dreapta fără să-ţi înţelegi apostolatul la care te-ai angajat. Dacă vei fi convins – vei convinge; dacă vei convinge bine şi sănătos, cu onestitate şi deschidere – rezultatele vor veni mai repede, dar peste etape, peste contructie nu poţi sări fără teama de a se prăbuşi tot.

Dreapta ce prinde aripi vine pe un teren profund contaminat de comunişti, atât de profund încât uneori şi oamenii cinstit de dreapta se-ntâmplă să aibă reflexe stângiste. Ea trebuie să se implice în schimbarea mentalităţilor, să aibă curajul de a le spune alegătorilor că nu votându-i pe noii politicieni va curge laptele şi mierea, ci muncind stăruitor, fiecare acolo unde activează. Cei de dreapta trebuie să explice oamenilor că nu le vor da nimic de pomană, ci ei înşişi vor trebui să-şi ia rezultatul muncii depuse; ceea ce vor face politicienii tineri de dreapta va fi doar construirea deloc uşoară a sistemului care să-l asigure pe cetăţean că nu munceşte degeaba, dar şi că dacă munceşte nu va primi o plată egală cu a celui care chiuleşte. Vremea celor care nu muncesc, dar câştiga uneori mai mult decât cei care asudă fizic sau intelectual trebuie să se termine.

Fireşte, începutul nu e niciodată uşor, mai ales când ideile nu sunt foarte limpezi, dar el trebuie abordat din perspectiva tradiţiilor româneşti în materie de conservatorism, aplicat la noile condiţii existente în societatea românească modernă. Dacă decidenţi, stâlpii dreptei ce abia se-nfiripă vor ca această mişcare să fie ridicată după „principiile” politicii dâmboviţene, foarte repede vor înţelege că au tras un loz necâştigător. Nu mă preocupă deloc că aceştia vor pierde din popularitate sau chiar alegeri, ci m-ar durea să ştiu că o idee generoasă, absolut necesară românilor aflaţi în degringoladă a fost călcată în picioare de un şofer devenit milionar comunist şi primar bucureştean, totul doar pentru că lideri ai dreptei nu-şi pun întrebări în legătură cu cei din preajmă.

O componentă a dreptei este şi religia. Românii erau un popor profund religios, iar Biserica strămoşească îi educa. Azi asistăm la procesul invers: Biserica vândută intereselor financiare proprii îi tâmpeşte şi-i privează pe enoriaşi de atât de necesara hrană sufletească, în timp ce guvernele comuniste duc în derizoriu orice manifestare cu caracter religios. Dacă în loc să combatem şi să criticăm asemenea atitudini ipocrite şi înşelătoare, atât din partea Bisericii, cât şi din cea a politrucilor de extremă stângă (critică e specifică dreptei, nu stangii comuniste, pentru că doar prin critică onestă se pot îndrepta lucrurile ce nu funcţionează normal), dacă ne culcăm pe lauri nemeritaţi în politică sau confundăm religia cu superstiţiile, atunci mai bine stăm şi ne gândim ce fel de partid vrem să construim: unul de dreapta sau unul de stânga? Coeficientul de inteligenţă nu e mereu un avantaj, el obligând posesorul să facă dovada în faţa omului simplu care nu ştie nici ce e dreapta şi nici ce urmăreşte ea. Religia e importantă pentru orice om de dreapta, dar asta nu înseamnă nici misticism şi nici manifestări habotnice. Cum anume trebuie să transpară ea în discursul celor de dreapta, asta nu mă bag să le spun; au IQ-ul necesar ca să ştie cum...


Ani în şir intelectualii şi presa s-au ferit de „naţionalism”. Definit intenţionat greşit în epoca lui Ceauşescu, greşeală continuată ani în şir sub guvernele obediente „despotului luminat”, termenul a ajuns să fie atribuit unor măscărici demenţi, mai apropiaţi de fascism prin discurs decât de orice altceva. Vadim şi alţii ca el nu au fost niciodată altceva decât nişte clovni patetici ai „stăpânului roşu”, surse de zgomot necesare derbedeilor veniţi la putere după lovitura de stat din decembrie '89. În mod intenţionat, acestor apariţii maladive li s-a atribuit termenul de „naţionalişti”, cu variaţia „naţional-comuniști”. Ştim prea bine că numai naţionalişti nu sunt comuniştii, cei care se şi declară internaţionalişti prin lucrările scoase la lumina de criminalii ideologici după care îşi construiesc toată activitatea. Alăturarea de termeni antagonici o găsesc cel puţin bizară. Din nefericire, lunga, prea lunga perioadă comunistă a denaturat şi a dus în derizoriu noţiuni altfel importante pentru structura naţională a concetăţenilor noştri. Ce mai înseamnă azi „patriotism”, „datorie”, „verticalitate”, „cinste”, „onoare” etc.? Toate astea şi multe altele în plus trebuie să şi le asume liderii dreptei nou-născute, să acţioneze, să explice ţăranului că pentru dreapta EL este important şi că noi, cei de dreapta nu suntem interesaţi de mulţimea aritmetică similară cirezii, ci de suma individualităţilor ce se pun în slujba naţiunii şi a lor, că nici cinstea, nici onoarea, dar nici datoria n-au murit, ci doar au fost absente din politica românească prea multă vreme. Dacă toate astea nu se vor petrece, dreapta românească va eșua într-un mod lamentabil…